1111 Maxime

Coperta cartii

Blue hills

Cuvant Inainte

Categorii aforisme

[a-c][d-m][n-s][t-v][supplementum]

 

 


Cateva cuvinte despre aceasta carte

Viaţa e ca o carte ilustrată
a unei maxime.

Cuvânt înainte

            “Românul se naşte poet  şi devine moralist” – afirma, nu fără o tentă ironică, universitarul Silviu Angelescu. Adevărul este că a fost dintotdeauna moralist şi lucrul este atestat la toate popoarele, deoarece sursa primară a oricărei cugetări o constituie tezaurul paremiologic (popular), care cuprinde, in nuce, reflecţii  concise, exprimate într-o formă sugestivă.
Şi acest tezaur a fost cules de către Iordache Golescu (1845), Anton Pann (1847)... şi, mai ales, de către Iuliu A. Zanne în “Proverbele românilor”, 10 volume apărute între 1895 şi 1903.
Fără a  poseda moralişti clasici, literatura română îşi înscrie, după cum arăta E. Lovinescu, “caracterul aforistic” ca pe una dintre particularităţile care fac originalitatea literaturii noastre, găsindu-i justificare în legătură cu însăşi firea poporului român, “sentenţios” ca puţine altele. Cu timpul, fără să devină un gen literar autonom decât în rare cazuri (Titu Maiorescu ,  Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu,  Lucian  Blaga, Mihai Ralea), aforismul va deveni o modalitate curentă de comunicare.
Se vorbeşte de o literatură aforistică şi de un stil aforistic, aforismul fiind considerat a fi un sinonim cu adagiu, apoftegmă,  maximă, sentinţă, cugetare, precept, paradox, toate fiind varietăţi ale exprimării concise prin care se exprimă observaţii cu o valoare generalizatoare, fundamentate pe o bogată experienţă personală.
Între acestea există  şi  diferenţe de ordin istoric sau de conţinut. Astfel, adagiul denumeşte o vorbă înţeleaptă, un  dicton, de obicei de provenienţă antică ; apoftegma are în vedere vorbele unui om ilustru rostite într-o împrejurare istorică ; cugetarea desemnează  orice gând formulat expresiv ; paradoxul asociază termeni contradictorii cu intenţia de a surprinde şi chiar de a  brusca opinia generală ; preceptul  are un înţeles mai pronunţat pedagogic ; aforismul intenţionează revizuirea unui loc comun, a unei păreri înrădăcinate ; maxima presupune principii supreme ale acţiunii, reguli de viaţă ; sentinţa asigură întipărirea uşoară în mintea cititorului prin concizia şi limpezimea formulării.
Am optat, pe urmele lui Tudor Vianu, pentru termenul de maxim`, provenit din fr. maxime, derivat din latinul medieval maxima [sententia], definit drept  “sentinţă, cugetare, înţelepciune formulată scurt, dar având cea mai mare generalitate”. Considerând-o denumire generică, maxima va include, ca şi în uzul comun, toate celelalte varietăţi ale genului aforistic, căruia i-am extins accepţia incluzând  şi istorioare cu tâlc, legi sau reguli, butade, devize sau para-aforisme, termen creat de marele gânditor Vasile Băncilă, după care, dacă aforismul seamănă cu concluzia unui raţionament, acesta include raţionamentul în totalitate, reprezentând un mic  « discurs » filozofic.
Acestea sunt culese de-a  lungul unei vieţi de cititor din varii izvoare, scrise sau orale, dintre care unele cu caracter de axiomă  au fost deja inserate în dicţionarele lui Theophil Simensky, Tudor  Vianu, Barbu  Marian, Constantin Bădescu, Virgil Matei, Gh. Paschia ş.a. Maximele  aparţin unor autori clasici, dispăruţi, dar nu am  refuzat nici reflecţiile unor contemporani dacă adevărurile enunţate de aceştia nu erau acoperite de alte cugetări.
Numărul  gânditorilor români este mult mai mare decât în culegerile amintite. Când sursa nu indica autorul, le-am înregistrat ca atare.
Aşadar, 101 teme de reflecţie (dintre care peste jumătate nu-şi găsesc corespondent în nici un alt dicţionar) ilustrate prin câte 11 sentinţe, totalizând 1111 maxime. Pentru că numărul de 11 era depăşit adesea, am reluat termenii într-un Supplementum. Nu am intervenit cu comentarii decât în puţine cazuri (de exemplu :  “presa – a patra putere în stat”, vehiculată cotidian, dar fără a i se conoaşte originea şi semnificaţia iniţială, deloc  măgulitoare), deoarece  “un aforism explicat e ca un păcat cu  « Ausweis », nu mai are nici o savoare” (Vasile Băncilă). Nu lipseşte nici obişnuitul şi utilul Indice de autori, cuprinzând principalii autori excerptaţi cu indicarea anilor  liminari, necesari pentru situarea cronologică a maximei, şi a principalului domeniu cultural căruia i-a aparţinut.
Aceste reflecţii au o valoare perenă, sunt ele însele valori, ce alcătuiesc o tablă de valori cu o valoare paradigmatică . Culegerea se vrea o carte de înţelepciune în care fiecare dintre cele 1111 maxime rezumă o experienţă de viaţă şi de observare a sufletului omenesc, un manual de filozofie practică,  lapidaritatea sentinţelor facilitând însuşirea unor adevăruri exemplare dincolo de timp.
Maximele sunt un izvor de meditaţie pentru  oricine e dornic de autoperfecţionare sau măcar de clarificare a vieţii sale interioare, un îndrumar pentru toate vârstele, dar, mai ales, pentru tineri, scopul pedagogic, nu însă şi pedant, fiind evident.
Invită la  cunoaştere şi autocunoaştere, spre trăiri profunde, spre căutări şi idealuri. Este un îndreptar în cultivarea minţii, ce oferă o lectură agreabilă, chiar şi în lipsa timpului pe care o  acuză omul contemporan, deoarece “11 maxime”, o paginetă, înseamnă, într-o lectură  “înceată”, precum aceea recomandată de Emile Faguet, autorul “Artei de a citi”, maximum 5 minute. Or, cu toţii risipim zilnic ore întregi, şi nu  doar 5 minute.
Trăitori ai unei epoci de tranziţie, avem nevoie nu doar de câştiguri materiale, ci, în aceeaşi măsură, dacă nu mai mult, de câştiguri intelectuale şi morale dobândite prin cultivarea spiritului cu adevărurile veacurilor trecute, care-şi dovedesc  încă o dată  valabilitatea.
Primeşte, rogu-te, cititorule, această cărticică pentru minte şi inimă, acest vademecum succint, convins fiind că, însuşindu-ne adevăruri clasice,  vom avea revelaţia unui adevăr propriu, pe care-l trăisem şi îl gândisem, dar nu avusesem răgazul să-l  punem pe hârtie.

Ioan Munteanu