Teatrul 'Maria Filotti' - Premierele asa cum au fost

 

Blue hills

Sumar

- La o fotografie
- În loc de argument

- Maria Filotti, Doamnă a teatrului românesc
- Addenda la “Antigona”- Miracolul grecesc este, mai întâi, miracolul teatrului
- Fănuş Neagu- un dramaturg neinseriabil cu vocaţia visului şi a iubiriii

 

Addenda la “Antigona”
Miracolul grecesc este, mai întâi, miracolul teatrului

            „Timeo Danaos et dona ferentes”/”Mă tem de greci, chiar când fac daruri” (Vergiliu, Eneida, II, 49). Sunt cuvintele prin care marele preot Laocoon îi îndemna pe troieni să nu primească în cetatea lor faimosul cal născocit de Ulise, pe care grecii îl lăsaseră pe ţărm şi a cărui introducere în Troia a însemnat cucerirea şi distrugerea cetăţii. Sensul lor actual este acela că niciodată nu trebuie să dai crezare unui duşman, oricât de binevoitor şi darnic ar părea.
Grecii însă au lăsat omenirii nenumărate alte daruri de civilizaţie şi cultură care au sporit zestrea de umanitate a omului, făcând din acesta cea mai mare dintre minunile lumii, aşa cum glăsuieşte şi corul din „Antigona” de Sofocle:
În lume-s multe mari minuni, Minuni mai mari ca omul nu-s”.

            Şi între darurile fără de preţ lăsate de greci se află teatrul, în Grecia antică teatrul fiind o problemă de interes public la care luau parte toţi cetăţenii oraşului-stat / statului- cetate care era polis-ul. Un polis avea doar câteva mii de cetăţeni, numărul trecând de 20000 numai în trei polis-uri: Atena, Siracuza şi Agrigento. Toţi cetăţenii erau interesaţi de treburile statului, alegând şi controlând slujbaşii acestuia. Toţi cetăţenii mergeau la teatru. În timpul administraţiei lui Licurg Oratorul (pe la 330 a. Chr.) s-a terminat construirea teatrului lui Dionysos la Atena, arheologii calculând că teatrul din Atena avea între 15000-17000 de locuri. Întreţinerea teatrelor era dată în seama unor antreprenori particulari, care percepeau o taxă de intrare, dar democraţia ateniană plătea o indemnizaţie pentru ca şi cetăţenii săraci să poată frecventa teatrul, ceea ce învederează încă o dată caracterul public şi religios al spectacolelor teatrale.
Teatrul grec s-a născut din imnurile cântate în cor în cinstea lui Dionysos. La sărbătorile lui Dionysos ritualurile ceremoniale menite să obţină din partea zeului recolte bogate erau urmate de petreceri cu cântece şi dansuri. Cântăreţii, purtând măşti cu coarne, cu copite şi coadă de ţap (care în limba greacă se numeşte „tragos”, de unde cuvântul „tragedie” – cântecul ţapului), înfăţişau făpturi legendare de sileni şi satiri, prietenii lui Dionysos.
Cântecele, numite „ditirambi”, erau cântate şi dansate de corişti în jurul unui altar. Pe altar i se aducea lui Dionysos ca sacrificiu un ţap, sacrificiul având rol purificator, rol care s-a transmis şi tragediei care, după cum arăta Aristotel în „Poetica”, avea menirea de a-l purifica pe om de dăunătoarele patimi (katharsis).
Condus de un corifeu, corul intona imnuri de laudă, întrerupte de nararea unor episoade din viaţa zeului, care, deşi zeu, este supus morţii, pentru că este născut din mamă muritoare. Este supus morţii, dar nu şi nimicirii, reînviind necontenit şi reprezentând acest proces de necontenită stingere şi reînviere a firii.
Apoi, corul s-a împărţit în două, cântând alternativ, în frunte cu doi corifei care îşi dădeau răspunsuri unul altuia. În momentul în care unul dintre corişti s-a detaşat din ansamblu răspunzând corului şi corifeului prin cuvinte atribuite zeului (ca şi când el însuşi ar fi fost Dionysos), în acel moment a apărut primul actor (hypokrites - „cel ce răspunde” corului), noţiunea de „actor” implicând un proces sigur de preschimbare imaginară, de „transfigurare” într-un anumit personaj, în personajul interpretat. Faptul acesta (legat de numele poetului semilegendar Thespis) s-a petrecut când Pisistrate, tiranul Atenei a organizat aici cele dintâi spectacole teatrale în anul 534 a. Chr.
De acum înainte drumul teatrului şi, respectiv, al tragediei era deschis. În curând, imnurile cu caracater sacru închinate lui Dionysos vor fi înlocuite cu subiecte luate din trecutul legendar, vor apărea măştile reprezentând tipuri umane, coriştii şi actorul (un singur actor - protagonist) se vor urca pe o estradă pentru a fi văzuţi de public. Eschil va introduce în scenariul agonic pe al doilea actor (deuteragonist), iar Sofocle – pe cel de-al treilea (tritagonist).
Cum se desfăşura un spectacol de teatru la Atena în secolul al V-lea a. Chr., deci acum 2500 de ani?
Reprezentaţiile teatrale, sub formă de concursuri, aveau loc o dată pe an la Marile Dionisii (sfârşitul lui martie – începutul lunii aprilie) şi durau trei zile. Spectacolele erau pregătite timp de un an întreg. Mai întâi, arhontele eponim, principalul magistrat al Atenei, primea lucrările poeţilor dramatici, dintre care alegea trei tragedii şi trei comedii. Aşadar, la un concurs se prezentau şase autori. Pentru pregătirea fiecăreia dintre aceste şase piese era numit câte un choreg ales dintre cetăţenii cei mai bogaţi ai oraşului. Choregul recruta viitorii corişti (cel mult 15 pentru tragedie sau 25 pentru comedie), angaja dirijorul şi flautistul, închiria o sală pentru repetiţii, suporta costul măştilor, al podoabelor şi al costumelor. Apoi, tot choregul plătea leafa coriştilor şi le asigura masa pe timp de un an, căci numai actorii erau retribuiţi de stat.
În zilele concursurilor dramatice toţi atenienii se îndreptau spre teatrul lui Dionysos, în mână cu tichetul de plumb – „biletul de intrare”. Aici, la poalele Acropolei, aşezaţi pe băncile de piatră dispuse în semicerc pe panta colinei, 15000 de spectatori veneau de cu noapte să-şi ocupe locurile. Îşi aduceau de acasă mâncare şi băutură deoarece spectacolul ţinea din zori şi până seara. Programul fiecărei zile consta dintr-o tragedie şi o comedie, dar tragedia era de fapt o tetralogie, compusă dintr-o suită de trei tragedii şi o dramă cu satiri. Reprezentarea tetralogiei dura 8-10 ore. Urma o pauză de prânz, după care se reprezenta comedia programată în acea zi.
Pentru piesele pe care le reprezenta, poetul primea de la stat un onorariu, care varia după renumele poetului. Câştigătorul concursului primea un premiu. La Atena exista un juriu pentru premiere, tras la sorţi de arhonte, de pe lista întocmită de senat şi de choregii interesaţi. Juriul era alcătuit din 10 judecători, câte unul de fiecare trib, care prestau jurământ că vor fi imparţiali. La terminarea concursului arhontele întocmea un fel de proces-verbal cu titlurile pieselor, numele poetului, al actorilor, al choregilor, mai târziu şi al protagoniştilor, consemnând şi hotărârea juriului. Aceste procese verbale se afişau sub formă de inscripţii în sanctuarul lui Dionysos. Cel care a inaugurat concursul de tragedii a fost Thespis, devenind şi primul câştigător (534 a. Chr.). De 13 ori a ieşit victorios Eschil,   de 18 Sofocle şi de 5 Euripide.
                  
În primele două rânduri pe scaunele de marmură, cu speteze înalte, luau loc notabilităţile cetăţii, solii statelor străine şi alte persoane de vază. În faţa lor: un spaţiu semicircular, numit „orchestră”, pe care evolua corul; apoi, o estradă înaltă cam de un metru, iar în fund un perete de zid înfăţişând faţada unui palat cu trei uşi. Uneori, peste acest zid se întindea o pânză pe care era pictat un alt decor. În spatele zidului erau „cabinele” actorilor. Cortină nu exista. Sfârşitul unui „episod” – echivalent cu ceea ce numim astăzi un „act”- era marcat de cor, care debita un recitativ mai lung. Actorii îşi făceau apariţia – potrivit rangului personajului respectiv – prin una din cele trei uşi ale „palatului” iar coriştii, printr-o intrare ce dădea direct în „orchestră”.
Corul – acest sâmbure originar din care s-a născut tragedia – reprezenta „vocea poetului” sau glasul conştiinţei cetăţeneşti a publicului. Prin cuvintele sale (uneori recitate, alteori cântate în acompaniamentul flautistului) corul dădea explicaţii asupra antecedentelor sau asupra faptelor ce urmau să se desfăşoare pe scenă. Totodată, prin comentarii, şi prin euritmia mişcărilor sale dansate (prin care mima anumite reacţii în faţa evenimentelor) corul participa afectiv la acţiune, deplângându-i pe eroii tragediei, fericindu-i, aprobându-i sau admonestându-i. Uneori, corifeul angaja un dialog cu unul dintre personajele tragediei. Corul era un fel de „actor colectiv”, care, prin intervenţii sau dansuri mimice de mare expresivitate, sporea grandoarea şi dramatismul spectacolului.
Toate rolurile unei tragedii (inclusiv cele feminine) erau interpretate de doi sau cel mult trei actori, peste acest număr netrecându-se niciodată în teatrul antic. Actorii erau numai bărbaţi, femeia neavând acces pe scenă nici în timpul lui Shakespeare. În clipa în care actorul intra pe scenă, publicul identifica numaidecât personajul interpretat: întâi, pentru că acţiunea unei tragedii era dinainte cunoscută din legende; al doilea, pentru că nici un actor nu apărea pe scenă fără o mască ce-i acoperea tot capul, ca un coif. Măştile caracterizau, în linii şi culori puternice, personajul. Pentru tragedie se foloseau 28 de feluri de măşti, reprezentând şase tipuri de bătrâni, 8 tipuri de tineri, 3 de sclavi şi 11 de femei. În plus, gura măştii era făcută în aşa fel încât amplifica vocea ca un megafon. Să nu uităm că teatrul grec se juca în aer liber şi actorul trebuia să aibă un volum de voce respectabil. Mimica feţei era deci exclusă, fiind înlocuită prin gesticulaţii. Costumele erau stilizate, somptuoase şi  convenţional colorate potrivit personajului. Acestea erau bogat împodobite cu broderii, personajele purtând diademe, coroane, tiare.
Încălţămintea (coturnii) purtată de actori avea o talpă foarte groasă spre a-i înălţa şi a le da o înfăţişare cât mai impunătoare. Proporţiile trupului erau mult exagerate prin umeri, şolduri, piepturi falşi. Totul la actor – figura, căreia masca îi dădea proporţii exagerate, vocea amplificată de mască, încălţămintea înaltă, costumul convenţional, întreaga statură impunătoare, mişcările lente, vorbirea declamată, gravitatea solemnă a gesturilor – totul era făcut să-i inspire spectatorului un sentiment de grandoare.
La început, actorul unic (protagonistul) era selectat din rândul coriştilor. Ulterior, s-au format actori specializaţi, de profesie, cu talente deosebite, de care ţineau socoteală poeţii atunci când îşi scriau piesele. Importanţa rolului actorului a crescut cu timpul, pe măsură ce s-a micşorat rolul jucat de cor în acţiunea piesei. Poetul însuşi era regizorul spectacolului, la început în calitate de supraveghetor al instruirii corului purtând numele de „chorodidascalos”.
Cu toată grija lor pentru spectacol însă, şi cu toată punerea în scenă foarte apreciată de public, tragicii greci puneanu accentul pe textul dramatic, pe valoarea sa literară, pe conţinutul său educativ, moral şi cetăţenesc. De aceea, conducătorii cetăţii făceau din teatru o problemă de stat. De aceea, Aristotel punea teatrul la baza educaţiei. De aceea, autorii dramatici, actorii, coriştii se bucurau de cea mai înaltă stimă. Şi tot de aceea poporul grec iubea atât de mult teatrul.