Teatrul 'Maria Filotti' - Premierele asa cum au fost

 

Blue hills

Sumar

- La o fotografie
- În loc de argument

- Maria Filotti, Doamnă a teatrului românesc
- Addenda la “Antigona”- Miracolul grecesc este, mai întâi, miracolul teatrului
- Fănuş Neagu- un dramaturg neinseriabil cu vocaţia visului şi a iubiriii

 

FĂNUŞ NEAGU
un dramaturg neinseriabil
cu vocaţia visului şi a iubirii

Fişier cronologic
1970 - Publică piesa în două părţi „Echipa de zgomote”, Ed. Cartea Românească, pentru care i se acordă Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România.
26 mai 1979 - Este pusă în scenă piesa „Scoica de lemn” la Teatrul Nottara, pentru care primeste Premiul pentru dramaturgie al U. S. R.
24 mai 1980 - Vede lumina rampei „Echipa de zgomote” la Teatrul Giuleşti.
1981 – Apare volumul de teatru „Scoica de lemn. Echipa de zgomote”, Ed. Eminescu, colectia Rampa, 51.
1985 – Pe scena Teatrului Naţional din Bucuresti se joacă piesa „Oleliea”.
1993 – Se joacă piesa „Casa de la miezul nopţii sau Paiaţa soseşte la timp” la teatrele naţionale din Bucureşti şi Timişoara, primind pentru a treia oară Premiul pentru dramaturgie al U. S. R.
1994 – Apare volumul de teatru „Casa de la miezul nopţii”, Ed. Expansion (colecţia DOR: Dramaturgia Originală Românească, 3).
Alte lucrări în colaborare: drama „Apostolii”  (cu Vintilă Ornaru în 1973) şi piesa „Năluca” (cu Lucian Chişu şi Dan Micu în 1997, montată la TNB în 1998).
Deşi „Echipa de zgomote” apăruse într-o ediţie de buzunar în 1970 şi fusese premiată de U. S. R. în acelaşi an,  de-abia după reprezentarea primelor două piese, în ordine inversă („Scoica de lemn” – 1979 şi „Echipa de zgomote” – 1980), s-a vorbit şi s-a scris despre naşterea unui nou şi mare dramaturg, nu întâmplător în volumul din colecţia „Rampa” textele celor două piese ocupând acelaşi spaţiu tipografic cu acela al comentariilor celor mai reputaţi critici dramatici ai momentului, dar şi al unor mari scriitori – prieteni. Premierele erau consemnate ca evenimente teatrale iar comentariile cuprindeau toate superlativele posibile, afirmând originalitatea lor absolută ca formulă dramatică.
A trecut de atunci un sfert de veac, dar dramaturgul Fănuş Neagu, care şi-a continuat cariera începută atât de strălucit, a rămas cvasi-necunoscut marelui public. De aceea, demersul meu se va referi la aceste piese, care au vestit lumii nu doar naşterea unui nou dramaturg, ci şi a unuia neinserabil.

Carte
Iată pe scurt subiectele acestora.
„Echipa de zgomote”. O familie formată din cinci persoane este angajată într-un studiou cinematografic cu misiunea de a produce zgomote, „Noi suntem ceea ce nu se vede în film. Noi suntem zgomotul”. E singura ei sursă de existenţă. Sunt comandaţi autoritar din exterior de inginerul de sunet (căruia i se aude numai vocea) şi nu ştiu pentru ce film înregistrează zgomotul. Urmaşii marelui bizon, stăpân al câmpiei nesfârşite, „interpretează” acum doar zgomotul galopului de cai. Este o lume degradată din care doar Nil mai păstrează amintirea tatălui-marele bizon, el fiind singurul dealtminteri care forţează ieşirea din acest mediu sufocant, căzând derizoriu pradă câinilor. Sacrificiul său lipsit de aureolă pare doar a reabilita mitul marelui bizon.
„Scoica de lemn”. Într-un alt „joc de-a vacanţa”, epurat de orice date concrete, într-o casă de pe malul mării, sosesc, în fiecare început de august, două cupluri, pentru trei zile, atunci când din apă apare un vas scufundat. Vin spre a visa, ameninţaţi fiind de proprietar că nu le mai închiriază casa, pentru că visul se poate întoarce împotriva lor.
Ambele piese ies din canonul dramaturgiei originale româneşti, fiind nişte parabole dramatice, evoluând sub vălul alegoric între comedie şi dramă, între realitate şi vis. Nu au o morală directă, nu au acţiune, dar sunt îmbăcrate în veşmântul metaforic al vrăjitorului de cuvinte care este Fănuş Neagu.
Există un decor unic (o sală de înregistrări a unui studiou cinematografic şi veranda unei cabane pe malul mării) în care se află două familii cu destine paradoxal apropiate prin raportare la vis şi finalul tragic.
În „Echipa de zgomote”, considerată de Marian Popa drept „cea mai bună piesă românească de după război”, din „bătrânul Râmniceanu”, marele bizon, n-a mai rămas decât amintirea, urmaşii fiind nişte caricaturi ale acestuia. Părăsind marea câmpie originară, bătută de vânturi aprige şi acoperită de ierburi de prerie, descendenţii marelui bizon sunt siliţi să-şi pună copite false pentru a imita zgomotul cailor galopând pe un ecran la care nu au acces. Libertatea originară e acum doar simulată iar visul libertăţii s-a transformat într-un coşmar. Decăzuţi moral şi social prin dezrădăcinare, ei devin simulanţi ai măreţiei înaintaşului, simpli executanţi de zgomote. Nu mai au forţă să se elibereze de lumea sordidă în care trăiesc şi din care evadarea nu mai este posibilă. În pragul transformării definitive a bizonilor în câini, ca semn al degradării totale, studioul este asediat de o haită de câini. „Rinocerizarea” poate fi împiedicată prin sacrificiul celui mai pur, numai că nimeni nu este fără de pată şi cei din familie devin „lemnul şi cuiele” pe care va fi sacrificat grotesc Nil, „Isus-Corbul”, nu înainte de a-şi mânji rudele cu noroiul călcat cu copitele de lemn, ceea ce le va aminti veşnic de fapta lor ignobilă. Exasperarea atinge punctul culminant fără să fie dublată de purificarea necesară, deşi degradarea atinge dimensiunile tragicului. Sacrificiul reprezintă o eliberare, dar şi o confirmare a unui destin pe care însuşi Nil şi-l prevestise: „un bizon trebuie să moară brutal”.
„Scoica de lemn” propune eroi care vin la mare trei zile pe an, la început de august, să se vindece de realitatea imundă în care trăiesc, chiar dacă n-au ajuns pragul decăderii din „Echipa de zgomote”. Ei nu mai practică însă „jocul de-a uitarea” imaginat de Mihail Sebastian, ci „jocul de-a visarea”, „de-a visul”, un „vis dramatic” ca singură cale de a fi tu însuţi. La Mihai Eminescu în „Odă (în metru clasic)” calea era însăşi moartea („Pe mine, mie, redă-mă”), aici este visul. Regăsirea sinelui este însă cu neputinţă de realizat în viaţa reală. Suntem ca şi proprietarul cabanei, Sergiu Famagusta, geloşi pe visul lor şi ne lăsăm seduşi de jocul chiriaşilor, scotocind în propria-ne conştiinţă.
Teatrul – oglindă a vieţii – devine oglindă a unui vis fantastic care te cucereşte prin metaforele revelatorii din care sunt construite replicile eroilor, fiinţe imaginative, fără egal în literatura română. Femeile îşi cos rochile cu aţă de mare, sunt împodobite cu fluturi de către bărbaţi, coboară de trei ori pe zi în mare, intră într-un sturion ce le aşteaptă aproape de ţărm, mănâncă icre negre şi vorbesc cu Sheherezada.
Visul lor cuprinde un vapor înecat de mult, a cărui fantomă se ridică din adâncuri la începutul lunii august şi se îneacă din nou trei zile la rând. Şi o biserică de sute de ani, de sub pământul Dobrogei pe care n-a văzut-o nimeni, cu pereţii din miliarde de peşti zburători şi peşti-fluture care se rotesc necontenit pe un traseu fix de la prag la cupolă şi tot aşa la nesfârşit. Bolnavi de vis şi de mare, eroii inventează miraje, săvârşesc gesturi sublime şi, mai ales, rostesc replici cu tâlc – „idei căptuşite cu mătase”.
Refugiul într-o astfel de lume este iluzoriu şi are durata visului. Trăind însă visul cu luciditate, pătrunzând în chiar „măruntaiele” lui, personajul Mihai nu se mai poate întoarce în lumea reală şi plăteşte cu viaţa identificarea cu visul. În vis totul era artificial (căluţi de lemn, colivie şi scrânciob de hârtie), arma însă care-l ucide (fără să ştie cine) nu era de carton.
Rămânem însă noi înşine, (cititori / spectatori) claustraţi în „scoica de lemn”, nu de sidef, fiindcă lemnul „e viu şi păstrează toate sunetele” şi ne face să ne dăm seama „ce e cu marea, cu piersicii, cu furtuna” şi să pricepem că şi „iarba are gânduri omeneşti”. Adică, într-un cuvânt, „scoica de lemn”, asemenea „corolei de minuni” a lui Blaga, ascunde toate tainele lumii, ai căror părtaşi devenim.
Piesele converg şi ca mesaj. Oamenii, ne avertizează autorul în caietul de sală la „Echipa de zgomote”, sunt născuţi să sufere cât mai puţin şi să nu-şi înece singuri zilele. Să-şi cunoască inima, să se iubească şi împreună să învingă”. Chiar şi cei cu vieţile ofilite şi înăbuşite. Nu altfel vorbeşte o eroină din „Scoica de lemn”: ”Hei, voi cei îndrăgostiţi şi-n moarte, strigaţi spre toate malurile oceanelor: iubiţi-vă, iubiţi-vă, iubiţi-vă!”. 
Fără a-şi pierde dramatismul piesele reprezintă în sine o sărbătoare a cuvântului, aşa cum numai acest „Voievod al limbii române” (cum sună fericita sintagma imaginată de Vasile Ioan Zbarcea) este în stare să creeze. Pentru a vă convinge de magia cuvântului fănuşian ar fi nevoie să citim piesele în întregime. Lucru imposibil, nerămânând decât să zăbovim noi înşine asupra textului.
Stranii prin idee, piesele, la montare, au nevoie de regizori inspiraţi şi de actori mari şi foarte mari. De aceea, din câte ştim, dincolo de premierele sus-menţionate, nici n-au mai fost reprezentate. Fără să aparţină „piesei de fotoliu”, ele sunt tulburătoare la lectură, putând fi citite şi numai cu ochii (nu şi cu urechea, ca la teatru), replicile încântându-ne şi vrăjindu-ne. E un nou stil de gândire teatrală care nu va putea fi imitat.

Carte